În ultima vreme, apare tot mai des în discuțiile din cabinet o temă comună: nevoia profund umană de recunoaștere. Mulți oameni descoperă că, dincolo de obiective, reușite sau roluri sociale, rămâne acest impuls esențial de a fi văzuți, auziți și validați în adevărul lor.
Nevoia de a fi văzut și recunoscut este profund umană și ne însoțește pe tot parcursul vieții. Acest lucru se întâmplă în ciuda anumitor curente din spiritualitate în care întâlnim ideea autosuficienței. Aceasta afirmă că este important să ajungem să ne acceptăm și să ne iubim pe noi înșine așa cum suntem, până în punctul în care să ne fim suficienți nouă înșine. Această perspectivă are valoarea ei, în sensul că ne încurajează să cultivăm o ancorare interioară, o capacitate de a ne accepta, de a ne oferi compasiune și de a nu depinde complet de validarea externă. Însă, psihologic vorbind, chiar dacă ajungem într-un loc în care ne putem iubi și accepta pe noi înșine, asta nu anulează nevoia de recunoaștere din partea celorlalți. O reduce, o echilibrează, o face mai sănătoasă, dar nu o elimină. Suntem ființe relaționale, iar relațiile autentice se bazează pe schimburi de recunoaștere.
„Coincidența” a făcut ca zilele trecute să recitesc un suport de curs de analiză tranzacțională, unde era menționat: „Cercetări în domeniu au demonstrat că între a nu primi nici un stroke și a primi stroke negativ, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om este lipsa de stroke.” Termenul de stroke, introdus de Eric Berne, se referă la orice act de recunoaștere: un gest, o privire, un cuvânt, o validare, o prezență reală.
De altfel, o parte semnificativă a traumelor și rănilor emoționale își are rădăcinile exact aici: în lipsa de recunoaștere timpurie. În copilărie, avem nevoie ca părinții să ne vadă nu doar comportamentele, ci și interiorul: trăirile, nevoile, vulnerabilitățile. Atunci când un copil trăiește experiența repetată de a nu fi cu adevărat văzut sau auzit, se formează o rană emoțională care, mai târziu, se poate transforma în convingeri precum „nu contez”, „nu sunt suficient de important”, „trebuie să mă fac remarcat ca să exist”. Nevoia de recunoaștere este expresia faptului că suntem oameni, că ne dezvoltăm în relații și că sensul nostru interior se construiește și prin ochii celorlalți.
Din ce am observat, doar oamenii care au o relație sănătoasă cu ei înșiși pot recunoaște fără rușine această nevoie. Pentru că vulnerabilitatea autentică nu e un deficit, ci un indicator al maturității emoționale. Când cerem recunoaștere, nu cerșim atenție. Cerem un spațiu în care să existăm, în care să fim văzuți în adevărul nostru, în care identitatea noastră să se poată contura în contact cu altcineva. Asta nu ne face dependenți; ne face umani. Așadar, dacă ai un copil, indiferent de vârsta pe care o are, spune-i mai des:
• că îl vezi în toată unicitatea sa;
• ce îți place la el;
• cum te face să te simți prezența lui;
• cât este de important pentru tine;
• că ai observat eforturile lui, nu doar rezultatele.
