De ce ne pierdem cumpătul când copilul plânge?
Legătura invizibilă cu propria noastră copilărie
Unul dintre cele mai grele lucruri în parenting nu este comportamentul copilului în sine.
Este capacitatea noastră de a „sta” cu emoțiile lui intense — furie, tristețe, frustrare — fără să fugim și fără să explodăm.
Mărturisesc că aceasta a fost una dintre cele mai mari provocări pentru mine și continuă să fie uneori.
Dar de unde vine această dificultate? Ca să înțelegem, este nevoie să “ne întoarcem puțin în trecut”.
Moștenirea „Emoțiilor Interzise”
Mulți dintre noi am crescut auzind replici precum:
„N-ai de ce să fii supărat”,
„Îți dau eu motiv să plângi”
„Exagerezi”.
Mesajul a fost clar: ceea ce simți nu este în regulă. Astfel, ca adulți, am ajuns să ne judecăm propriile emoții. Când apare un disconfort, facem orice ca să nu-l simțim: muncim excesiv, mâncăm compulsiv sau ne refugiem în ecrane. Emoția nu dispare, doar amorțește.
Copilul ca „Declanșator”
Când devenim părinți, acest tipar se reactivează. În realitate, nu plânsul copilului te copleșește, ci ceea ce se activează în tine când el apare. Apare un conflict interior dureros: „Vreau să fiu un părinte calm, dar emoția lui mă scoate din sărite!”. Corpul tău intră în alertă și cere oprirea disconfortului imediat.
Un părinte care grăbește emoția copilului sau evită disconfortul ajunge rapid la epuizare, iritare și o vinovăție grea. Te simți un „părinte rău”, deși ești doar un părinte copleșit care repetă un tipar de supraviețuire.
A sta cu emoțiile copilului devine posibil doar atunci când începem să stăm cu ale noastre. Munca de echilibrare a copilului începe, paradoxal, cu noi.
Dacă simți că „butoanele” tale emoționale sunt apăsate constant și vrei să înțelegi cum să-ți recapeți calmul interior, te invit să explorăm aceste mecanisme împreună.
Te invit sa faci o programare accesand linkul de mai jos:
https://psihoterapeut-ralucavasile.ro/contact/
